m-am născut undeva într-un cătun în ucraina
aproape de cernăuţi
noaptea vorbeam mult în somn
după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în
urechea bunicului
„atcroite cnigu ” ţipa mama mereu
în timp ce eu citeam “suferinţele tânărului Werther”
îi spuneam că n-am chef să-nvăţ şi că
îl aştept pe tata până-şi termină borşul de peşte
pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape
şi plecam împreună pe ogredina
făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena
învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an
aveam o copilărie fericită
atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii
mai la vale aveam un lot mare de pământ
unde cultivam criza de hârtie
copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice
din borcanele puse pentru iarnă
într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile
de pisici
„canarul începea să creadă în binefacerile coliviei”
într-o zi am primit nişte bani de la tata
eram bucuros
o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam,
o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul
e ieftin
nu costă decât două ruble şi cincizeci
e frumos oraşul
văd totul ca-n palmă
mi-ar mai trebui o jachetă
s-a cam lăsat frigul

cum ridic ninsoarea la rang de virtute
într-o iarnă cu vulpi argintii ca nişte gulere pufoase
la gâtul memoriei afective
şi cum bezmetic ridic noaptea peste oraş
ca o uriaşă umbră polară
aflată în pragul nebuniei
şi starea de saturaţie care-ţi inundă corpul când aştepti dimineaţa
precum apa de ploaie în gâtlejul muribundului

înaintezi în virtutea inerţiei, prietene,
prin tot ceea ce s-ar putea numi la un moment dat viaţă
şi chiar crezi asta cu convingere
apoi treci prin bezna luminată obscur de o rătăcită pânză de păianjen

până dincolo de sensul acestei lumi fără de sens
nici înserarea nu se ruşinează de epilogul lucrurilor
nici viaţa nu-şi ia propria viaţă în serios

nici dragostea nu-şi mai linge rănile ca după un război pierdut
nici moartea nu-şi mai ademeneşte enoriaşii
cu poveşti la gura sobei
şi n-ar trebui să vorbeşti despre firescul sau nefirescul zilelor
dar o faci cu virtuozitatea unui menestrel
nici despre ceaţa care ne acoperă sufletele smulse din orbită
despre spaţiu sau timp
despre privirea ta aparent inocentă în pragul uşii vechi din lemn de stejar
despre umbra ta călătoare din care am reţinut doar
iluzia de sănătate şi bunăstare a lucrurilor
şi ma întrebai: stai aşa, dar cum vine asta?

poate doar ceaţa timpurie a lucrurilor ne va salva
mă-mpleticesc şi-ngenunchi par că mă rog
deşi e doar senzaţia cu mâinile negre şi lungi
ale aşa zisului vis
acoperind ca o margine de lume un râu neştiut